Stabilitatea este, poate, cel mai des invocat succes al ultimelor trei decenii. Dar stabilitatea nu este neutră: ea protejează ceva și costă pe cineva. În timp ce indicatorii macroeconomici au desenat o poveste coerentă, experiența trăită de milioane de români spune o altă poveste — una a adaptării forțate, a plecărilor și a rupturilor tăcute. Întrebarea nu este doar dacă sistemul a fost stabil, ci pentru cine a fost această stabilitate.
Textele despre colapsul sistemic financiar sugerează o idee incomodă: sistemele care par stabile pot ascunde, în realitate, fragilități acumulate în timp. Privite din această perspectivă, ele nu sunt neapărat reziliente, ci doar bine echilibrate la suprafață. Dacă ducem această reflecție mai departe și o aplicăm asupra României ultimilor 35 de ani, întrebarea devine inevitabilă: a fost sistemul stabil sau doar a părut astfel? Și, mai ales, cui i-a servit această stabilitate?
Într-o societate în care aproape totul s-a schimbat — instituții, reguli, ierarhii, identități — există o continuitate care frapează: conducerea băncii centrale. Mugur Isărescu a traversat tranziția postcomunistă, criza financiară din 2008 și șocul pandemic, rămânând o constantă într-un peisaj profund instabil. Explicația oficială este stabilitatea. Dar tocmai această explicație merită interogată, nu pentru a o nega, ci pentru a o înțelege în profunzime.
În termenii lui Nassim Nicholas Taleb, un sistem cu adevărat sănătos nu este cel care evită șocurile, ci cel care învață din ele — un sistem antifragil. În schimb, un sistem care caută să elimine volatilitatea mică riscă să acumuleze tensiuni invizibile, transferând costurile în timp și concentrându-le. Stabilitatea devine, astfel, nu opusul crizei, ci o formă de amânare a ei.
Stabilitatea ca redistribuire a costurilor
Privind retrospectiv, stabilizarea macroeconomică a fost, fără îndoială, un obiectiv legitim și, în anumite privințe, atins. Dar la nivel social, ajustările nu au fost nici mici, nici distribuite uniform. Inflația anilor ’90 a erodat economii. Privatizările au avut loc într-un context de asimetrii profunde. Accesul la resurse — valută, informație, poziționare — a fost inegal. Astfel, stabilitatea sistemului a coexistat cu o redistribuire puternic diferențiată a costurilor și beneficiilor.
Pentru milioane de oameni, stabilitatea nu a fost o experiență trăită, ci o narațiune auzită. Aproximativ cinci milioane de români au emigrat nu din dorință, ci din necesitate. Au căutat în afara țării ceea ce nu au găsit în interior: o formă de siguranță personală. În urma lor, au rămas familii fragmentate, copii crescuți la distanță, bunici deveniți părinți de substituție. Trei generații au fost modelate nu doar economic, ci și psiho-social și identitar de această realitate.
În acest context, întrebarea „câți au beneficiat cu adevărat?” nu mai este retorică. Dacă stabilitatea este măsurată în indicatori, dar trăită ca insecuritate sau dezrădăcinare, atunci apare o fractură între sistem și societate. Iar această fractură nu este doar economică, ci și simbolică: o ruptură de recunoaștere.
În psihologia individuală, invalidarea experienței produce frustrare și, adesea, radicalizare. La scară societală, acest mecanism se multiplică. Când experiențele unei părți semnificative a populației nu se regăsesc în discursul oficial, apare un gol. Iar acel gol este umplut de alte narațiuni — uneori identitare, uneori radicale, uneori simplificatoare, dar aproape întotdeauna încărcate emoțional.
Aceste fenomene nu pot fi explicate doar prin influențe externe, deși acestea pot exista și amplifica tensiunile. Ele prind rădăcină acolo unde există deja o nevoie de sens, de validare, de apartenență. A respinge aceste reacții ca simple deviații înseamnă a ignora condițiile care le-au făcut posibile.
Poate că nu putem rescrie trecutul. Nu a existat un manual de tranziție, iar deciziile au fost luate într-un context de incertitudine reală. Dar există ceva ce se poate face în prezent: recunoașterea lucidă a limitelor și a costurilor.
Nu ca exercițiu de vinovăție simplificată, ci ca gest de maturitate instituțională și socială:
„Am stabilizat, dar poate nu pentru toți în aceeași măsură. Am evitat anumite crize, dar am generat sau amplificat alte costuri. Înțelegem frustrarea și pierderea resimțite de o parte a societății.”
Fără această recunoaștere, ruptura se adâncește. Pentru că a nega experiențele celor care au decontat tranziția — economic, emoțional, generațional — înseamnă a-i invalida. Iar invalidarea nu duce la reconciliere, ci la înstrăinare și radicalizare.
Invizibilitatea și ruptura de recunoaștere
Pentru a înțelege mai bine această ruptură, poate fi utilă o analogie — imperfectă, dar revelatoare. În ultimii ani ai regimului lui Nicolae Ceaușescu, copiii abandonați din orfelinatele de stat erau, în mare măsură, invizibili. Nu făceau parte din narațiunea oficială a societății. Existența lor era o realitate marginalizată, ascunsă, greu de integrat într-un discurs despre ordine și control.
Astăzi, nu mai vorbim despre aceleași forme de suferință și nici despre aceleași condiții. Proporțiile sunt diferite și trebuie păstrate. Dar există o similitudine mai subtilă: aceea a invizibilității. „Copiii tranziției” — cei crescuți în absență, în migrație, în precaritate sau în dezrădăcinare — nu sunt neapărat ascunși fizic, dar sunt adesea absenți din discursul oficial. Experiența lor este redusă, reinterpretată sau, uneori, pusă pe seama propriilor alegeri.
Într-un mod paradoxal, realitatea lor devine contestabilă. Dacă nu se încadrează în povestea stabilității, este marginalizată. Iar când această experiență este, în plus, etichetată sau instrumentalizată — ca „problemă”, ca „exces”, ca „pleavă” — ruptura devine și mai adâncă.
Diferența este esențială: copiii orfelinatelor au fost, în cele din urmă, recunoscuți ca victime ale unui sistem. „Copiii tranziției” nu beneficiază de aceeași claritate morală. Ei rămân într-o zonă ambiguă, între responsabilitate individuală și context structural, între recunoaștere și negare.
Dar un lucru rămâne comun: niciun sistem nu poate pretinde sănătate dacă își exclude sau își invalidează o parte din propriile sale experiențe umane.
Poate că adevărata stabilitate nu începe cu indicatorii, ci cu recunoașterea. Cu capacitatea de a spune: vedem, înțelegem, nu negăm. Pentru că acolo unde realitatea este negată, ea nu dispare — ci se acumulează. Și, la un moment dat, revine. Nu ca statistică, ci ca ruptură.
Cei rămași în apă
Poate că, la începutul anilor ’90, am urcat cu toții în aceeași barcă, numită România. Așa ni s-a spus: că suntem egali, că pornim împreună, că vom traversa tranziția ca o societate care își caută un nou echilibru. În realitate, nu toți au vâslit din același loc și nu toți au avut aceeași barcă de salvare.
Unii au știut drumul. Alții l-au învățat mergând. Unii au fost feriți de furtună. Alții au rămas în ea.
Și, la un moment dat, fără zgomot, fără declarații, fără recunoaștere — unii au ajuns la țărm. Iar alții au rămas în apă.
Poate că nu vom ști niciodată exact când s-a produs această despărțire. Sau cine ar fi putut-o evita. Dar îi vedem urmele. În plecări. În tăceri. În întrebările care nu mai caută răspunsuri, ci sens.
Pentru că cei care au rămas în apă nu cer astăzi teorii. Nu cer grafice. Nu cer explicații sofisticate. Cer ceva mai simplu și mai greu de oferit: să fie văzuți.
O societate nu se rupe doar în furtună. Se rupe atunci când începe să uite. Când nu mai numără. Când nu mai recunoaște.
Poate că reconcilierea nu începe cu dreptate deplină. Nici cu vinovății clare. Ci cu un gest mai mic și mai rar: să spui — da, vedem.
Pentru că altfel, stabilitatea rămâne doar povestea celor ajunși la țărm.
Iar ceilalți — copiii invizibili ai acestei stabilități — nu dispar.
Rămân acolo unde au fost lăsați.
În apă.
Nevăzuți.
Nenumărați.
Și uitați.
B.G.
Trebuie să te autentifici pentru a publica un comentariu.