Tot țipăm, în timp ce ne distrugem economic. Se taie din tăierea tăierii ipotetice, iar spațiul de manevră devine din ce în ce mai strâmt. Baza renegocierii de putere rămâne jongleria cu 3–4 puncte de TVA și forțarea notei la „ajutoarele” UE – confirmat că funcționează. Un mecanism de supraviețuire prin cârpire, exclusiv din rulaj. Pe față.
Pe dos însă, continuăm să ne împrumutăm. Mai sus. Mai rău. Mai mult. Roata trebuie învârtită, indiferent de clasificările lumești. Ele există, dar mai degrabă ca un scoring FEFO pentru viitoarele „plasamente” ale patronilor, prin intermediul managementului politic. De putut, se poate. Depinde ce știi să faci pentru.
Suntem, în esență, o societate comercială falimentară, cu două tejghele la o poartă prăbușită într-un șanț, într-un sat uitat de lume.
Așa că o descompun logic.
Avem două deficite: bugetar și comercial.
Problema fundamentală este deficitul comercial. Adică importuri minus exporturi egal dependență structurală de exterior, în timp ce capacitatea internă ruginește.
Problema tactică este deficitul bugetar. Nu mai avem lichiditate de rulaj pentru a susține nici măcar „island hopping”-ul bugetar.
Privim însă, mult prea obtuz administrarea publică, iar din acest motiv, după Revoluție, două lucruri care ar fi trebuit să rămână legate au ajuns să se separe complet: modul în care se generează bani pentru stat sau de pe urma statului și modul în care acei bani sunt reflectați contabil. Prima direcție a evoluat. A doua a rămas la nivelul lui 1989.
Două aspecte m-au obligat să mă uit mai atent la cum funcționează lucrurile, nu la cum arata pe hârtie: am o slăbiciune pentru mecanisme (preferabil funcționale) si faptul că, am ajuns prea săraci pentru ciurucuri.
Așadar, să începem.
În orice confruntare reală, fie ea militară sau economică, există două dimensiuni: strategia și contra-strategia.
Am observat că multă lume consideră contra-strategia doar o reacție, un negativ al strategiei inițiale. Este o greșeală. Contra-strategia este o construcție distinctă, cu alte ramificații și alte mecanisme, chiar dacă scopul final rămâne același: acumularea de putere.
Nu ai reușit tu? Nu e nicio tragedie. A murit regele. Trăiască noul rege.
Dar indiferent de tabără, atât strategia cât și contra-strategia presupun existența unui mecanism funcțional. Fără mecanism, rămânem doar cu discursuri.
În fotbal, un strateg bun disimulează. Gheorghe Hagi rămâne un monstru sacru la capitolul ăsta. Capul lui nu urmărea niciodată direct traiectoria balonului. Acele foarfeci celebre erau ca o felină care se trântește pe spate în joacă și ai impresia că e ruptă de la mijloc: capul într-o direcție, picioarele în alta.
Așadar, un strateg bun urmărește centrul mișcării, nu capul adversarului – pentru ca centrul nu minte în privința direcției de deplasare. Capul, de cele mai multe ori, da. Și Hagi nu a întors niciodată capul.
La fel e și cu sistemele. Un sistem coerent structural este greu de destabilizat. Unul deja nealiniat are nevoie doar de un mic impuls ca să cadă.
Totodată, în România, politicienii au ajuns să joace simultan două roluri: directori ai societății pe acțiuni numite stat și, în același timp, operatori ai unor structuri private, directe sau indirecte. Este o realitate operațională.
Iar din acest punct, discuția este despre blueprint-ul statului, despre mecanismul care produce putere, despre moneda acestei puteri. Și, mai ales, despre cum se produce aceasta din urma.
Pentru că despre management am înțeles deja. Este constant. Așa că revin la concret.
Domnule guvernator al Băncii Naționale a României,
V-am solicitat public, anul trecut, o teorie a eșecului nostru post-decembrist. Nu degeaba.
Timp de peste trei decenii, obiectivele declarate ale BNR au fost clare: controlul inflației și educația financiară a populației.
Rezultatul?
Peste 70% dintre români folosesc un card bancar, dar doar 7,5% pot face operațiuni matematice simple. Iar din acești 7,5%, nici măcar două mii de persoane nu au trecut pragul celor peste 30 de centre de educație financiară existente în țară.
Așa că, în absența răspunsului dumneavoastră, am reconstruit mecanismul. Si asta pentru că, între timp s-a produs o mutație esențială: comportamentul populației a început să anticipeze instabilitatea. Si nu sunt reacții întâmplătoare si nici nu citim in cafea. Sunt răspunsuri adaptive la o instabilitate structurală. În acest punct, sistemul este deja rupt.
Dacă reducem la esențial, imaginea este aceasta:
Avem conducere politică. Nu avem un sistem administrativ conectat la decizie.
Avem deficite majore. Nu avem mecanisme instituționale de absorbție.
Rezultatul este o decuplare sistemică: de la putere la răspundere, de la instituții la funcția lor reală.
În astfel de condiții, trebuie desfăcute cifrele din indicatori. Pentru ca cifrele vorbesc despre forțele care produc rezultate: performanta sau eșec. La noi, mai mult performanta in eșec, dar gata cu glumele balcanice.
Ceea ce majoritatea numește inflație sau majorare de TVA nu este, în esență, despre prețuri sau doar o problema monetara. Este despre controlul distribuției resurselor. Despre cine decide cine absoarbe costul și cine beneficiază de flux.
Fondul de Rezervă a funcționat, în ultimii ani, ca un mecanism de conversie a puterii politice în avantaje economice invizibile statistic. Ceea ce pare stabilizare produce în realitate, rigiditate, iar rigiditatea produce distorsiune. Rezultatul este o economie care începe să genereze micro-inflații locale (zone de tensiune care nu apar în datele agregate până în momentul în care devin critice).
Un lucru este mult prea rar spus: „invizibilul” inflației reale care ne apasă – este rezultatul modului în care sistemul este măsurat. Si asta pentru ca indicatorii clasici surprind fluxuri dar nu si rigidități. Economia reacționează anticipativ: prețurile se ajustează înaintea șocurilor, salariile se negociază defensiv iar politica monetară ajunge să redistribuie efecte pe care nu le mai controlează pe deplin.
Aici apare problema nr. 2. Reziliența observată este, în mare parte, falsă. Sectoarele privilegiate se extind. Restul economiei se comprimă. Vulnerabilitățile se acumulează iar orice șoc extern va revela exact aceste puncte.
Problema nr. 3. Deficitul structural este adesea tratat ca un dezechilibru fiscal. Nu este. Este un semnal. Un deficit structural indică faptul că sistemul produce dezechilibru chiar și în condiții normale. Nu din cauza șocurilor externe – ci pentru că mecanica sa internă îl generează.
Ce cred oamenii că înseamnă: statul cheltuie mai mult decât colectează.
Ce înseamnă de fapt: sistemul nu poate alinia stimulentele cu sustenabilitatea.
Implicații:
Pentru mediul de afaceri: semnalele fiscale devin nesigure. Pentru politici publice: soluțiile pe termen scurt adâncesc fragilitatea pe termen lung. Pentru gospodării: povara este redistribuită indirect – prin inflație, modificări de taxare și dependență de credit.
Un deficit structural nu se corecteaza. Este un tipar de înțeles. Dacă tiparul nu se schimbă, nici rezultatul nu se va schimba.
Problema nr. 5. „Datoria este gestionabilă atâta timp cât creșterea continuă.” Aceasta este una dintre cele mai persistente simplificări din discursul fiscal. Presupune că, creșterea este o variabilă independentă.
Nu este.
În multe sisteme, creșterea însăși este parțial generată de datorie. Ceea ce creează o buclă:
datoria susține creșterea → creșterea justifică datoria.
Problema nu este nivelul datoriei.
Este structura din spatele ei:
– cine absoarbe riscul
– cum este distribuit
– de ce presupuneri depinde
Când aceste presupuneri eșuează, datoria devine structural destabilizatoare.Întrebarea reală este: „Ce tip de sistem are nevoie de datorie pentru a menține aparența de stabilitate?”
Problema nr. 6. Când guvernele încep să ajusteze modul în care sunt definite datele – nu doar modul în care este aplicată politica – sistemul nu mai gestionează rezultate. Gestionează percepția.
Integritatea datelor este rareori primul lucru care cedează. Dar odată ce se întâmplă, fiecare decizie ulterioară devine distorsionată.
Schimbările mici contează. Individual, par tehnice. Colectiv, schimbă modul în care realitatea este interpretată.
În acest punct, problema nu mai este fiscală sau economică. Este informațională. Iar sistemele care își pierd integritatea informațională nu se corectează gradual. Deviază până când corecția devine discontinuă.
Problema nr. 7. „Politicile publice pot corecta eșecurile pieței.”
În teorie, da. În practică, politicile încorporează adesea noi distorsiuni în timp ce încearcă să le corecteze pe cele existente. Acest lucru se întâmplă pt. ca politica operează în interiorul aceleiași structuri de stimulente care a produs problema.
Când intervine:
– redistribuie costuri
– modifică comportamente
– introduce noi dependențe
În timp, straturile de intervenție se acumulează, sistemul devine mai complex, dar nu neapărat mai stabil.
Presupunerea că politica este un corector extern este înșelătoare. Politica face parte din sistem. Iar atunci când sistemul este structural nealiniat, corecția din interior tinde să întărească tiparul, nu să îl rezolve.De aceea, am refuzat lectura clasică a datelor. Nu pentru că este inutilă. Pentru că este insuficientă.
Am început să privesc economia ca pe un sistem de unde. Am agregat serii de date pe termen lung, am urmărit propagarea lor în timp și am analizat ritmurile, deviațiile și sincronizările. Nu compar țări după scoruri, ca nu mă încălzește cu nimic sa știu ca stau mai bine ca ungurii la creștere economica sau sub bulgari la rata șomajului. Urmăresc traiectorii naționale si continentale.
Aceasta este, în esență, analiza ondulatorie. O metodă de lectură cauzală și strategică, în care fiecare indicator devine o undă, iar fiecare undă reflectă procese de acumulare, transmitere și dezechilibru. Pentru că totul se mișca, iar în economie, mișcarea înseamnă ritm. Totul, mai puțin arealul dat. Nu luat.
Valabil pentru noi, cei fără orgolii expansioniste bolnave.
De aceea, arealul geografic devine mai relevant decât apartenența instituțională. Pentru că doar în interiorul aceluiași areal poți observa deviația reală de ritm – între economii care împărtășesc aceleași condiții de bază, dar nu și aceleași decizii.
Arealul geografic este, de fapt, harta nervilor sistemului. Iar când deviația nu mai este economică, ci geopolitică, inflația devine un semnal timpuriu, pentru ceea ce numim generic: război.
Aceasta este, în esență, povestea pe care încerc să o spun: despre mecanisme, despre structurile care le produc. Și despre momentul în care un sistem nu mai poate absorbi deviațiile pe care tot el le generează. Însă, e vorba mai ales despre modul în care noi, în interiorul sistemului, citim cifrele și ce pierdem atunci când le tratăm ca date izolate.
INFLATIA
Inflația, adesea tratată ca o expresie a dezechilibrelor monetare, este de fapt un cod de transmitere al stresului sistemic, o cartografiere a presiunilor acumulate dintr-o economie, exprimată prin deformarea prețurilor. Ceea ce se pierde atunci când privim doar variația procentuală anuală este tocmai dinamica spațială a traiectoriei inflaționiste în raport cu alte economii aflate în același areal geografic, dar aflate pe traiectorii instituționale distincte.
Prin analiza ondulatorie, inflația devine un strat de citire a presiunii structurale: cum se transmite un șoc fiscal, cum se propagă o criză energetică, cum se distorsionează si cum revine sistemul la echilibru. Ceea ce urmărim aici nu este valoarea, ci traiectoria ei: când o economie accelerează inflaționist independent de ritmul regional, acea deviație devine un semnal. Un punct de inflexiune.
Mai mult: inflația este singurul indicator care combină presiunea internă (politică fiscală, dezechilibru structural) cu transmisia externă (prețuri la energie, lanțuri logistice, volatilitate globală). Astfel, o deviație sistematică poate indica nu doar un risc economic, ci o acumulare politico-socială.
Când alinierea inflației într-un areal se rupe – și acea ruptură nu e explicabilă prin variabile clasice – ea trebuie citită ca semnătură. Ca urmare cauzală. Ca avertisment. Din acest motiv, inflația, plasată într-un model ondulatoriu pe 48 de ani (istoric + prognoză), devine un vector predictiv. O suprafață pe care istoria economică lasă urme cu sens.
România, în ultimii ani, a ieșit din coridorul normal de amplitudine. Inflația s-a decuplat de motorul regional și a început să funcționeze ca expresie a unei instabilități fiscale și energetice autoinduse. Este o anomalie de fazaj. Iar aici apare valoarea analizei ondulatorii: o economie care oscilează inflaționist fără periodicitate clară sau fără revenire la mediană devine, practic, un sistem în dereglare.
Sa luam un prim exemplu grafic:
Viziune actuala bidimensionala – indicator inflație 2007-2025
Viziune extinsă – indicator inflație 2007 – 2025
(în care poți urmări efectul undelor, in toate economiile fără a le aduna si împărți la 27)
Și acum răsturnam datele ca sa si „citim” ceva din aceasta poveste.
Axa verticală va rămâne axa timpului, nu ordinea numerelor pe tricou.
Acum vedeți cat de irelevantă e alinierea descrescătoare pe coloane, a valorilor din tabel în raport cu graficul ondulatoriu?
E mai importantă evoluția dinamicii interne a fiecărei țări în raport cu sine și apoi cu restul, funcție de istoricul său, în fiecare medie anuală.
Astfel, pentru fiecare an calendaristic, plasăm o plasă peste întregul exercițiu financiar analizat (de exemplu, european) și astfel se creează o “undă”. Adăugăm fiecare an “felie cu felie” și observăm dacă “undele” se propagă similar. Dacă feliile se potrivesc între ele în ceea ce privește propagarea undelor în țările indexate, atunci vorbim de limbaj economic.
In graficul inflaționist, putem urmări fiecare exercițiu si efectele lui de-a lungul celor 27 de economii. Linia oranj reprezintă anul 2022. Putem observa cu ușurință, ani de relativa armonie, „unda” fiecărui an „dificil” si de aici, putem adăuga multe detalii in dreptul fiecărui indicator. Mai mult, conferă un grad de predictibilitate.
Observăm cu ușurință aducerea din nou, la un grad de paralelism, a undelor lui 2023 și 2024 peste toate cele 27 de țări, raportat la propria lor dinamică și a celorlalte țări, similar cu cel din perioada 2015-2016 (liniile închise la culoare, maro).
Atunci când apar “spații” între unde sau „devieri de la ritm” acestea indică ori faptul că ele provin din afara spațiului analizat, ori că au intervenit alte elemente interne de tip politica fiscală, alegeri, reforme, în modificarea traiectoriei undei.
Orice sistem, eficient sau nu, presupune pattern-uri comportamentale care pot fi identificate la nivelul elementelor componente. Odată stabilit blue-print-ul acestor elemente, se pot trasa „string-uri” între ele, asemeni unui mecanism de ceas, astfel încât tot ceea ce urmează, să poată fi urmărit prin impactul mișcării unui string de-a lungul tuturor elementelor din web. Să privim comparativ, folosind aceeași scală.
Reluăm:
INFLATIE 2007 – 2025 UE
INFLATIE 2007 – 2025 Europa (altele decât UE)
INFLATIE 2007 – 2025 America Centrala si de Sud
(am exclus Venezuela si Argentina ca nu se mai vedeau celelalte in grafic)
INFLATIE 2007 – 2025 America Centrala si de Nord
INFLATIE 2007 – 2025 Asia
INFLATIE 2007 – 2025 Oceania
Urmărind, în acest mod, 47 de ani de economie, putem discuta pentru fiecare indicator, aspecte extraordinar de relevante.
Daca suprapunem „creșterea economica” cu „balanța de cont curent”, putem discuta pe „fir grafic” efectele istorice de la tensiunile din Polonia in 1980 și bounce back-ul economic avut pana la surplusul economic de 1.5 mld. USD al României din 1982, de 2.2 mld. USD in 1983, împrumuturile de la BM si reeșalonarea accelerată, până la revoluție, perioada preaderare și balance-ul cu celelalte țări, post aderare.
CRESTEREA ECONOMICA
PIB-ul e folosit deseori ca o formă de autojustificare administrativă, dar creșterea nu înseamnă nimic în sine (domnule Ciolacu). În absența unui sistem coerent de referință, ea poate la fel de bine desemna o supra-stimulare fiscală, o explozie de importuri sau un boom de consum complet decuplat de investiție. Le-ați bifat pe toate.
Ceea ce contează este natura traiectoriei: creșterea e sincronă cu regiunea? Are periodicitate? Este acompaniată de consolidare bugetară? Sau, dimpotrivă, vorbim de o undă scurtă, de amplitudine mare, dar fără revenire — un „spike” într-un sistem fără memorie?
Prin analiza ondulatorie, ne uităm nu doar la nivelul creșterii, ci la ecologia ei: cum reacționează sistemul după un șoc? Are inerție? Are capacitate de revenire simetrică? Poate produce capital social sau doar distorsiuni contabile?
România a cunoscut în ultimii 20 de ani două momente de „evadare” din traiectoria europeană – 2006:2008 și 2016:2017. În ambele cazuri, PIB-ul a crescut accelerat, dar pe fondul unei slăbiri instituționale. Valurile s-au spart în recesiune (în primul caz) și în deficit bugetar structural (în al doilea). Asta ne arată că nu orice creștere e sănătoasă. Și că, într-un sistem instabil, creșterea economică poate fi mai degrabă un simptom al unui dezechilibru profund, decât dovada unui progres real.
Viziune actuala bidimensionala – indicator: creștere economica 2007-2025 UE
CRESTERE ECONOMICA (1980 – 2028) UE
(date agregate: 48 ani, din care istoric (45 ani), predicție (3 ani))
CRESTERE ECONOMICA (1980 – 2028) EUROPA (altele decât UE)
(date agregate: 48 ani, din care istoric (45 ani), predicție (3 ani))
CRESTERE ECONOMICA (1980 – 2028) AMERICA DE NORD/CENTRALA
(date agregate: 48 ani, din care istoric (45 ani), predicție (3 ani))
Creștere economică CHINA, RUSIA, USA (2019-2024)
(date agregate: 25 ani)
…Makes you wonder?!!!!!!!!!!!!???????
BALANTA DE CONT CURENT
BALANTA DE CONT CURENT (1980 – 2028) EU (date agregate: 48 ani)
BALANTA DE CONT CURENT (1980 – 2028) EUROPA ALL
RATA SOMAJULUI
RATA SOMAJULUI (1980 – 2028) UE
RATA SOMAJULUI (1980 – 2028) EUROPA (ALTELE DECAT UE)
RATA SOMAJULUI (1980 – 2028) AMERICA DE NORD/CENTRALA
RATA SOMAJULUI (1980 – 2028) ASIA
RATA SOMAJULUI (1980 – 2028) AFRICA (număr mic de tari raportoare)
RATA SOMAJULUI (1980 – 2028) OCEANIA (număr mic de tari raportoare)
Dacă reducem totul la esențial, nu vorbim despre o criză de indicatori. Vorbim despre o criză de mecanism.
Analiza ondulatorie propusă e o metodă de citire a deviațiilor sistemice. În acest model, fiecare indicator devine o serie temporală comparabilă în cadrul unui areal comun, iar stabilitatea nu este definită de niveluri absolute, ci de alinierea de fază între economii supuse acelorași condiții structurale.
O „undă” reprezintă evoluția unui indicator într-un interval definit, normalizat la dinamica proprie și comparat cu traiectoriile similare din același areal.
„Deviația de ritm” apare atunci când această evoluție se decuplează persistent de la pattern-ul regional, în absența unui șoc extern comun.
„Ieșirea din coridor” reprezintă pierderea capacității de revenire la mediană si nu o valoare extremă.
În acești termeni, România nu mai este o economie volatilă. Este o economie în decalaj de fază.
Inflația, citită în acest cadru, nu mai este un efect colateral al politicii monetare. Este un mecanism de redistribuire a presiunii. Ea transferă costuri dinspre zonele fără acces la decizie către cele care controlează fluxurile. Nu este neutră. Nu este accidentală. Este operațională.
Aceeași logică se aplică și creșterii economice. Atunci când aceasta apare ca undă de amplitudine mare, dar fără periodicitate și fără revenire, nu avem dezvoltare, ci descărcare de tensiune într-un sistem fără memorie. Exact acest tipar a fost repetat.
Problema nu este că aceste deviații există. Problema este că nu mai sunt absorbite.
Un sistem funcțional preia șocuri, le distribuie și revine la echilibru. Un sistem dezechilibrat le amplifică. În acest moment, economia României funcționează în a doua logică. Asta schimbă complet natura riscului.
Următorul șoc – indiferent că vorbim de energie, finanțare externă sau presiune geopolitică – nu va corecta deviațiile. Le va accelera. Pentru că mecanismele de amortizare nu mai sunt conectate la decizie.
Aici apare ruptura reală: între putere și responsabilitate, între decizie și execuție, între indicator și realitatea pe care pretinde că o măsoară. În mod clasic, soluțiile ar fi căutate în ajustări fiscale, politici monetare sau reforme administrative. Dar toate aceste instrumente presupun existența unui mecanism funcțional de transmisie. Or, exact acest mecanism este ceea ce lipsește.
De aceea, întrebarea reală este „unde mai există capacitate de intervenție?”.
În forma actuală, există doar trei puncte posibile:
– politica monetară, care poate redistribui lichiditate, dar nu poate corecta structura;
– politica fiscală, care poate ajusta temporar fluxuri, dar nu poate reface capacitatea internă;
– piața, care va reacționa inevitabil, dar nu în direcția stabilizării, ci a selecției.
Niciunul nu este, singur, suficient.
Primul punct real de intervenție rămâne deficitul comercial – pentru că acolo se află dependența structurală. Fără o corecție a capacității interne de producție, orice ajustare bugetară sau monetară va continua să alimenteze dezechilibrul.
Al doilea este mecanismul de distribuție a resurselor publice. Atât timp cât acesta funcționează ca instrument de conversie a puterii politice în avantaje economice, orice consolidare va fi doar contabilă.
În absența acestor două corecții, restul sunt variațiuni pe aceeași temă.
Există, însă, un alt aspect rar discutat: punctul de ireversibilitate.
Un sistem nu colapsează atunci când indicatorii ating valori critice, ci atunci când pierde capacitatea de a reveni după șocuri repetate. Adică, atunci când deviația devine normă, iar ajustarea devine imposibilă fără reset. Toate datele indică faptul că ne apropiem de acest punct. Nu pentru că nu avem resurse. Pentru că nu mai avem mecanismul prin care acestea pot fi organizate coerent.
Problema nu este lipsa de informație. Problema este că structura care ar trebui să le transforme în acțiune nu mai funcționează ca sistem. Iar un sistem fără mecanism nu se reformează. Se fragmentează. Se redistribuie.
Și, în final, se oprește.
Andreea GUDIN
Trebuie să te autentifici pentru a publica un comentariu.