În numai trei zile, Nicușor Dan a oferit două imagini aparent greu de împăcat în vocabularul politic românesc de astăzi. La 1 septembrie a fost în Catedrala Națională, la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși, unde a vorbit despre credință, valori, decență și despre nevoia unui „naționalism sănătos”. La 3 septembrie l-a primit la Cotroceni pe António Costa, președintele Consiliului European, pentru discuții despre Europa, securitate și locul României în interiorul construcției occidentale.
În mod normal, între cele două momente nu ar trebui să existe nicio contradicție. România este o țară majoritar ortodoxă, membră a Uniunii Europene și a NATO. Președintele ei poate intra într-o catedrală marți și poate discuta despre viitorul Europei joi fără să treacă, între timp, dintr-o tabără geopolitică în alta.
Și totuși, tocmai această aparentă banalitate a devenit dificilă.
Am încercat să arăt în „Ortodoxia ca front strategic. Poate România construi o a treia cale între Moscova și Occident?” că disputa religioasă din Estul Europei nu mai poate fi privită doar teologic. Ortodoxia a devenit parte a competiției geopolitice, iar Moscova încearcă să păstreze în jurul ei un spațiu cultural pe care influența politică și militară rusă nu îl mai poate controla așa cum o făcea odinioară.
Există însă o condiție fără de care această strategie nu poate funcționa: oamenii trebuie convinși că au de ales.
Între credință și Occident. Între tradiție și modernitate. Între națiune și Europa.
De aici începe problema românească.
Nu pentru că aceste contradicții ar exista cu adevărat, ci pentru că în ultimii ani aproape toate taberele politice au început să se comporte ca și cum ar exista.
O parte a progresismului românesc privește cu o suspiciune aproape reflexă orice formulă care conține cuvintele națiune, patriotism, tradiție sau credință. Decenii întregi de instrumentalizare politică a Bisericii, de naționalism găunos și de asociere a discursului religios cu mișcări politice radicale explică, într-o anumită măsură, reflexul. Numai că, dus suficient de departe, reflexul ajunge să producă exact ceea ce încearcă să combată.
Dacă orice exprimare publică a credinței devine fundamentalism, dacă patriotismul trebuie tratat preventiv drept naționalism extremist, iar prezența unui președinte într-o catedrală este privită ca o încălcare a identității europene a statului, mesajul care ajunge la milioane de oameni credincioși este unul surprinzător de simplu: lumea occidentală în care România a intrat nu mai are loc pentru ei decât cu condiția să-și lase o parte din identitate la ușă.
Este aproape exact mesajul pe care Rusia îl cultivă de ani întregi.
Nu trebuie să existe vreo coordonare între cele două fenomene. Nici măcar nu trebuie ca reacțiile să fie majoritare. Propaganda eficientă nu construiește întotdeauna realitatea de la zero; mult mai ieftin este să selecteze din realitate acele fragmente care confirmă povestea pe care vrea să o spună.
Iar povestea rusă este deja cunoscută: Occidentul și-a abandonat credința, familia și tradițiile, iar Europa de Est trebuie să aleagă dacă îl urmează sau dacă își păstrează identitatea.
Pentru această narațiune, un european care îi explică unui ortodox că religia trebuie ținută departe de spațiul public este mult mai util decât zece conturi false de pe Telegram.
Dar lucrurile devin interesante tocmai pentru că aceeași alegere falsă este întreținută și de adversarii progresismului.
O parte a așa-numitei mișcări suveraniste și-a construit legitimitatea tocmai prin confiscarea unor cuvinte. Dumnezeu, națiune, familie, suveranitate, tradiție au încetat să mai fie concepte asupra cărora o societate democratică poate avea interpretări diferite și au început să funcționeze ca însemne de apartenență. Cine le rostește intră într-o tabără. Cine le contestă sensul politic este trimis în cealaltă.
În această logică, nici Nicușor Dan nu poate fi cu adevărat acceptat în Catedrală.
Poate vorbi despre „naționalism sănătos”, poate îndemna tinerii să-și mărturisească valorile, poate critica demagogia care folosește trecutul României, dar rămâne președintele pro-european care două zile mai târziu îl primește pe António Costa la Cotroceni.
Iar această combinație deranjează tocmai pentru că refuză monopolul.
Dacă poate exista un patriotism pro-european, naționalismul anti-european își pierde una dintre justificări. Dacă un om poate fi ortodox fără să considere Bruxelles-ul un adversar spiritual, legătura dintre credință și izolaționism nu mai este obligatorie. Dacă tradiția poate supraviețui în interiorul Occidentului, atunci întreaga construcție „noi sau ei” începe să se clatine.
De aceea episodul de la Catedrală mi se pare mai important decât controversa politică de moment.
România riscă să intre într-un mecanism în care două minorități foarte vocale își confirmă reciproc existența. Radicalul secular găsește în naționalistul religios dovada că tradiția duce inevitabil la extremism. Naționalistul religios găsește în radicalul secular dovada că Occidentul urmărește dispariția tradiției. Fiecare îl arată pe celălalt propriului public și spune: vedeți, despre asta vorbeam.
Între ei rămâne probabil o majoritate mult mai puțin spectaculoasă: oameni care pot merge la biserică și pot susține apartenența României la Uniunea Europeană, care pot fi patrioți fără să dorească ieșirea din NATO, care își pot păstra tradițiile fără să simtă nevoia să transforme fiecare diferență culturală într-o amenințare existențială.
Această majoritate este însă aproape invizibilă într-un spațiu public construit pentru conflict.
Și tocmai aici problema încetează să mai fie doar culturală.
Când vorbim despre războiul hibrid rusesc avem uneori imaginea simplificată a unei armate de troli care încearcă să transforme cetățenii europeni în admiratori ai lui Vladimir Putin. Ar fi aproape reconfortant dacă lucrurile ar fi atât de simple. Influența nu are nevoie întotdeauna de convertire. Uneori este suficientă dezagregarea.
Rusia nu are nevoie de o Românie rusofilă.
O Românie care nu mai are încredere în propriile instituții, în care grupurile sociale se consideră reciproc ilegitime, în care fiecare alegere politică este interpretată ca o luptă pentru supraviețuirea identității și în care o parte a societății începe să perceapă apartenența occidentală drept o amenințare culturală este deja o Românie mai vulnerabilă.
Nu trebuie scoasă imediat din NATO sau din Uniunea Europeană. Este suficient să devină mai greu de guvernat, mai greu de mobilizat și mai ușor de împins dintr-o criză în alta.
Aceasta este poate una dintre cele mai importante schimbări de perspectivă atunci când discutăm despre influența rusă. Moscova nu trebuie să creeze toate faliile unei societăți. Nicio putere străină nu dispune de asemenea capacități. Trebuie însă să le identifice pe cele care există deja, să le alimenteze și, mai ales, să împiedice apariția unui spațiu comun între ele.
Or, exact acel spațiu comun pare să se îngusteze în România.
Din acest punct de vedere, cele două imagini ale lui Nicușor Dan – în Catedrală și la Cotroceni alături de António Costa – pot fi citite altfel.
Nu ca o contradicție, ci ca o posibilă definiție a României.
O țară ortodoxă fără să fie avanpostul politic al Ortodoxiei ruse. O țară occidentală fără să considere că occidentalizarea presupune ștergerea memoriei sale culturale. O țară care poate vorbi despre națiune fără să transforme națiunea într-un zid și despre Europa fără să transforme Europa într-o religie substitutivă.
În primul eseu numeam această posibilitate „a treia cale”.
Termenul poate induce însă în eroare dacă este înțeles geopolitic. România nu are nevoie de o cale de mijloc între Moscova și Occident. În actuala configurație de securitate, o asemenea echidistanță ar fi nu doar iluzorie, ci periculoasă. România aparține politic, economic și militar Occidentului, iar interesul ei strategic este ca această apartenență să devină mai solidă, nu mai ambiguă.
A treia cale este în altă parte.
Este posibilitatea de a nu importa în interiorul acestei apartenențe obligația de a alege între două caricaturi ale propriei identități.
Nu trebuie să devenim mai puțin români pentru a fi mai europeni și nici mai puțin europeni pentru a rămâne români. Nu trebuie să cedăm Ortodoxia celor care vor să o transforme într-o doctrină antioccidentală și nici Europa celor care cred că modernitatea începe abia după evacuarea religiei din societate.
În fond, acesta este terenul pe care se va juca o parte importantă a competiției pentru România în următorii ani.
Nu între Rusia și Occident ca două oferte comparabile. Alegerea geopolitică a fost făcută.
Ci între o societate capabilă să-și țină împreună propriile componente și una care începe să creadă că ele sunt incompatibile.
În primul caz, România poate deveni exact acel spațiu de legătură despre care vorbeam atunci când discutam despre Ortodoxie și geopolitică.
În al doilea, nici măcar nu va fi nevoie ca Rusia să ne convingă de ceva.
Va fi suficient să ne privească certându-ne asupra întrebării dacă un român poate intra marți într-o catedrală și joi în Europa.
Trebuie să te autentifici pentru a publica un comentariu.