După 13 ani de confruntări, procese și revendicări, conflictul fotbalistic din Craiova pare să intre într-o etapă nouă. Una în care nu se mai negociază doar trecutul Universității Craiova, ci și sensul pe care oamenii l-au dat propriei fidelități. Pentru că uneori, atunci când nu mai poți apăra realitatea în care ai crezut, începi să aperi omul care ai devenit crezând în ea.
6 noiembrie 2026. CS Universitatea Craiova deține toate cele trei trofee interne ale fotbalului românesc: campionatul, Cupa și Supercupa. Este și mai aproape de primăvara europeană, după victoria cu 2-0, pe teren propriu, împotriva campioanei Albaniei, KF Egnatia.
Dar, poate mai important decât toate acestea, joacă fotbal. Fotbal adevărat. Și aduce pe „Ion Oblemenco” zeci de mii de spectatori. În septembrie i-a administrat FCSB-ului un năucitor 5-0, în fața a aproape 28.000 de oameni.
În același timp, FCU Craiova se face de râs prin Liga a IV-a, împotriva unor echipe de care mulți dintre suporterii săi probabil aud acum pentru prima dată. Ultima ispravă: 0-5 cu RFG Melinești. Locul 13 din 15 echipe.
Iar patronul nu mai promite nici măcar promovarea în liga superioară. Vrea o „minimă continuitate sportivă”, în vreme ce continuă să vorbească despre victorii juridice răsunătoare, reveniri spectaculoase, glorie și trofee.
Declarațiile lui Adrian Mititelu fluctuează amețitor, uneori de la o lună la alta. În iulie, echipa urma să revină în prima ligă în doi-trei ani. În august, nu mai existau resursele necesare pentru reluarea unui proiect de promovare.
Ba revine, ba nu mai revine. Ba reconstruiește, ba doar conservă. Despre performanță nici nu mai poate fi vorba.
În timp ce clubul pe care îl patronează se afundă în anonimatul fotbalistic, Mititelu continuă să revendice gloria unui trecut tot mai îndepărtat. Un trecut pe care noile generații de suporteri nu l-au trăit și pe care îl cunosc, cel mult, din poveștile părinților, din fotografii și din înregistrări.
Se agață de un mit. Sau, mai precis, de dreptul de a se prezenta drept unul dintre ultimii săi apărători.
Între timp, diferența dintre cele două proiecte fotbalistice a devenit uriașă. Nu mai vorbim doar despre bani, infrastructură sau valoarea loturilor. Vorbim despre capacitatea unuia dintre ele de a produce performanță, emoție, apartenență. De a construi amintiri noi.
Iar realitatea devine tot mai greu de ignorat, chiar și pentru cei care au investit ani din viață în negarea legitimității actualei campioane.
Un nou aliniament de apărare în fața asaltului realității
În ultimele luni, am remarcat în discuțiile de pe rețelele sociale un fenomen interesant.
Dinspre tabăra celor care se revendică drept „adevărații suporteri”, cei care „nu au trădat”, apar formulări aparent conciliatoare. Unele sunt explicite, altele sunt însoțite de obișnuitele ironii și acuzații dintre cele două tabere.
Da, echipa lui Rotaru joacă fotbal. Da, are rezultate. Da, este campioana României. Da, Craiova avea nevoie de o echipă competitivă.
Dar nu este Universitatea Craiova.
Aceasta pare să fie una dintre noile linii de apărare.
Sunt dispuși să „cedeze” prezentul, cu condiția să li se recunoască trecutul.
O tranzacție interesantă, în care una dintre părți oferă ceea ce oricum nu mai poate contesta credibil pentru a obține recunoașterea a ceva ce consideră că încă îi aparține.
Formula nu a apărut peste noapte. În mai, după câștigarea campionatului, Marcel Pușcaș, fost președinte al FCU, felicita echipa lui Rotaru, dar insista că este primul titlu din istoria sa de numai 13 ani și contesta asocierea acesteia cu simbolurile istorice ale Universității Craiova.
Aceeași distincție reapare în discuțiile dintre suporteri: puteți avea performanțele, dar nu și istoria.
Nu știm dacă asistăm la o schimbare coordonată de discurs. Nici măcar dacă există o schimbare generală. În aceleași comunități continuă să apară mesaje categorice, refuzuri ale oricărui compromis și acuzații de trădare. Unii dintre cei care revendică identitatea istorică a FCU îl consideră chiar pe Mititelu unul dintre principalii responsabili pentru situația actuală.
Dar nu este obligatoriu ca oamenii să conlucreze pentru ca discursurile lor să ajungă să îndeplinească aceeași funcție.
Poate că asistăm la conturarea unui nou aliniament de apărare în fața asaltului realității. Unul în care nu mai este nevoie să demonstrezi că echipa ta este superioară sportiv. Nici măcar că va redeveni vreodată superioară. Este suficient să păstrezi convingerea că, în ciuda tuturor înfrângerilor, ai rămas de partea adevărului.
Pentru că uneori oamenii nu mai încearcă să salveze ceea ce au pierdut. Încearcă să salveze sensul anilor în care au luptat pentru acel lucru.
Dacă am crezut greșit?
Există un fenomen bine documentat în psihologia politică. Atunci când apartenența la un partid devine parte importantă a identității personale, criticile adresate partidului pot fi resimțite ca atacuri la propria persoană.
Nu mai aperi doar un program politic, un lider sau un set de idei. Te aperi pe tine.
Pentru că, undeva pe parcurs, ai încetat să mai fii doar un om care susține o anumită cauză. Ai devenit un om care se definește prin susținerea acelei cauze.
Ai investit în ea timp, energie, relații, poate chiar o parte din reputația ta. Ai apărat-o public, ai intrat în conflicte, ai rupt prietenii. Ai explicat altora, uneori cu superioritate, de ce se înșală.
Iar acum ar trebui să accepți că poate tu ai fost cel care s-a înșelat.
Nu este o simplă schimbare de opinie. Este o amenințare la adresa propriei identități.
Cine mai ești tu dacă tot ceea ce ai apărat cu atâta convingere se dovedește greșit? Ce faci cu anii în care ai fost sigur că deții adevărul? Cu oamenii pe care i-ai disprețuit pentru că nu-l vedeau? Cu toate lucrurile la care ai renunțat pentru a rămâne fidel?
Și, mai ales, cum accepți că ai putea să fi fost nu apărătorul unei cauze drepte, ci victima unei povești în care ai ales să crezi?
În cazul fotbalului craiovean, lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât această fidelitate a fost transformată într-o chestiune de onoare.
Cei care au rămas alături de FCU nu se consideră doar suporteri ai unei echipe. Mulți se consideră supraviețuitorii unei nedreptăți, oamenii care au refuzat compromisul, care nu și-au abandonat principiile și care au continuat să lupte împotriva a ceea ce ei numesc „mafia” din fotbal și din politică.
Ani la rând, această interpretare le-a dat un sens înfrângerilor sportive. Fiecare retrogradare, fiecare faliment, fiecare nou început putea fi integrat într-o poveste mai mare despre persecuție, rezistență și fidelitate.
Dar ce se întâmplă atunci când noul început nu mai vine?
Când omul care promitea revenirea glorioasă nu mai promite nici promovarea din Liga a IV-a? Când echipa pe care ai considerat-o ilegitimă câștigă campionatul, Cupa, Supercupa și joacă în Europa? Când copiii tăi vor să meargă pe „Oblemenco” pentru a vedea fotbal, nu pentru a asculta explicații despre hotărâri judecătorești?
Cum le spui că adevărata Universitatea Craiova este cea care pierde cu 0-5 în Liga a IV-a, în timp ce echipa care joacă în fața a zeci de mii de oameni și „demolează” pe FCSB cu 5-0 nu are dreptul la această identitate?
Și, mai ales, cum îți explici ție însuți că ai rămas fidel atâția ani unui proiect care pare să nu mai aibă un viitor sportiv?
Ai fost păcălit? Ai confundat fidelitatea față de un club cu fidelitatea față de omul care pretindea că îl reprezintă? Ai investit ani din viață într-o promisiune pe care nimeni nu o mai poate îndeplini?
Adică ai luat, poate, cea mai mare țeapă din viața ta?
Chiar așa?
Nu. Trebuie să fi rămas ceva. Un merit, o victorie, o recunoaștere. Oricât de mică.
Măcar certitudinea că, deși ceilalți au câștigat prezentul, tu ai rămas de partea adevărului istoric.
Așa se poate explica apariția unei noi forme de apărare: acceptarea performanței adversarului, dar revendicarea unei superiorități morale care nu mai depinde de rezultate.
Poate că nu am câștigat. Dar am avut dreptate.
Poate că echipa noastră nu mai joacă fotbal. Dar noi am apărat adevărata Universitatea Craiova.
Poate că ceilalți au trofeele, stadionul, spectatorii și viitorul. Dar noi avem istoria.
Și astfel, ceea ce părea o înfrângere poate fi transformat într-o ultimă victorie simbolică.
Nu mai contează atât de mult ce ai obținut. Contează că ai rămas fidel.
Nu mai aperi neapărat Universitatea Craiova. Aperi omul care ai devenit apărând-o.
Această interpretare nu trebuie extinsă automat asupra tuturor suporterilor FCU. Atașamentul față de clubul dezafiliat poate fi autentic și independent de Mititelu, iar disputa juridică nu este rezolvată de clasamentul Ligii a IV-a. Însă mecanismul psihologic poate explica de ce, pentru unii dintre cei implicați, renunțarea la o anumită poveste despre club ar însemna mult mai mult decât acceptarea unei realități sportive.
Universitatea Craiova, între societăți comerciale și continuitatea prin patron
Am ajuns să documentez conflictul identitar al Universității Craiova dinspre jurnalismul economic și investigațiile judiciare, nu dinspre presa sportivă.
Am avut și avantajul celor două decenii în care am locuit și am lucrat în presa din Craiova. Am cunoscut oameni, am urmărit decizii și am văzut cum s-au construit relații și cum s-au rupt. Am putut confrunta documentele cu împrejurările în care au fost întocmite și cu realități pe care acestea nu le surprind întotdeauna.
În seria de investigații publicată în Gazeta Sporturilor, în 2023, am reconstituit traseul societăților comerciale care au administrat fotbalul craiovean după 1991 și am încercat să aflu ce anume a cumpărat Adrian Mititelu de la Dinel Staicu, în 2005.
Vezi cele două articole mai jos.
Documentele indicau că, înaintea tranzacției, o parte importantă a drepturilor și activității sportive fusese deja transferată către o altă societate, cu o denumire aproape identică. Era un mecanism care ridica întrebări fundamentale despre obiectul efectiv al vânzării și despre continuitatea revendicată ulterior.
După dezafilierea din 2011, Mititelu a anunțat succesive renașteri ale Universității Craiova. A constituit o nouă societate în 2013, a prezentat-o drept continuatoarea clubului istoric și a relansat ulterior proiectul sportiv, în 2017, din Liga a IV-a.
Au existat schimbări de denumiri și mai multe relansări, nu câte o societate nouă la fiecare început.
Dar promisiunea a rămas aceeași: Universitatea Craiova continuă prin Adrian Mititelu.
Este un paradox interesant. Identitatea unui club este prezentată drept ceva mai presus de orice societate comercială, dar continuitatea ei ajunge să fie justificată prin prezența aceluiași patron.
Iar suporterii care susțin această continuitate îi cer de ani de zile tocmai să vândă echipa unui investitor capabil să o readucă în fotbalul mare.
Și atunci apare o întrebare pe care o puneam, într-o altă formă, încă din investigațiile din 2023: ce anume ar urma să fie vândut?
O societate comercială? Drepturi sportive? O marcă? Un palmares revendicat? Sau o identitate despre care ni se spune că supraviețuiește tuturor acestor structuri juridice?
Și dacă Mititelu este cel care asigură continuitatea prin simpla sa prezență, ce se întâmplă cu această continuitate în ziua în care el vinde?
Nu este doar un exercițiu de logică. Este una dintre contradicțiile fundamentale ale acestei istorii.
Iar când patrimoniul, identitatea, drepturile sportive și persoana proprietarului ajung să fie confundate, devine foarte ușor să transformi o revendicare juridică într-o justificare morală.
Pacea înaintea înfrângerii?
Există însă și o altă posibilă explicație pentru aparenta deschidere spre reconciliere.
În conflictele de lungă durată, negocierile de pace nu încep întotdeauna după înfrângerea definitivă a uneia dintre părți. Uneori încep tocmai pentru că înfrângerea devine previzibilă.
Cel aflat într-o poziție tot mai dificilă încearcă să obțină condiții mai bune cât timp încă dispune de ceva ce adversarul consideră valoros.
Nu mai poate câștiga războiul, dar îl poate prelungi. Iar prelungirea lui poate avea costuri pentru ambele părți.
Privită din această perspectivă, confruntarea dintre cele două Craiove capătă o altă semnificație.
Mititelu nu mai poate concura, în prezent, cu performanța sportivă a clubului patronat de Rotaru. Dar continuă să revendice drepturi, să invoce hotărâri judecătorești și să poarte procese.
Nu toate aceste litigii îl privesc direct pe rivalul său, iar existența lor nu garantează nici succesul, nici posibilitatea continuării la nesfârșit. Dar conflictele juridice pot genera incertitudine și costuri chiar și atunci când rezultatul lor este greu de anticipat.
Și atunci mă întreb dacă aparenta disponibilitate pentru reconciliere nu poate fi citită și ca o posibilă invitație la negociere.
Voi aveți performanțele. Noi continuăm să revendicăm istoria. Cât valorează pentru voi închiderea definitivă a conflictului?
Nu știm dacă există o asemenea negociere și nu am dovezi că cineva pregătește una. Din discuțiile publice rezultă chiar că o parte dintre susținătorii FCU resping categoric ideea oricărui compromis.
Dar mecanismul merită examinat.
Mai ales că timpul nu lucrează în același fel pentru cele două proiecte.
Actuala campioană acumulează trofee, experiențe europene și noi generații de suporteri. Are deja un campionat câștigat după 2013, iar o eventuală cucerire a unui al doilea titlu consecutiv ar egala, sub acest aspect, performanța Craiovei Maxima din 1980 și 1981.
Nu ar egala întreaga istorie a acelei generații, cu atât mai puțin parcursul european din 1983. Dar ar reprezenta un reper simbolic greu de ignorat.
Ce se va întâmpla atunci?
Ce se va întâmpla când echipa actuală va avea suficiente performanțe proprii încât să nu mai depindă, nici măcar simbolic, de revendicarea celor istorice?
Poate că aceasta este adevărata urgență a unei eventuale împăcări. Nu dorința de a încheia un conflict pe care una dintre părți este convinsă că îl va câștiga, ci nevoia de a obține ceva înainte ca victoria sportivă a celuilalt să facă orice compromis mai puțin atractiv.
Există un moment în care adversarul nu mai are nevoie să câștige și ultima bătălie împotriva ta. Este suficient să continue să câștige fără tine.
Când toți sunt vinovați, nimeni nu mai răspunde
În acest punct, interesele simbolice ale lui Adrian Mititelu și ale unei părți dintre suporterii săi ar putea ajunge să se întâlnească.
Nu este nevoie să existe o strategie comună. Nici măcar să se înțeleagă între ei.
Mititelu ar putea avea nevoie să-și recupereze un rol pozitiv în istoria Universității Craiova. Suporterii ar putea avea nevoie de confirmarea că anii lor de fidelitate nu au fost inutili.
Ambele nevoi pot fi satisfăcute prin aceeași reinterpretare.
Poate că nu am câștigat, dar am apărat ceva ce merita apărat. Poate că am greșit, dar și ceilalți au greșit. Poate că proiectul sportiv a eșuat, dar lupta pentru identitate a fost legitimă.
Nu este obligatoriu ca această interpretare să fie falsă.
Universitatea Craiova are o istorie complicată, în care au existat decizii ale proprietarilor, intervenții instituționale, interese economice și politice, conflicte juridice și multe momente în care lucrurile ar fi putut evolua diferit.
Dar există o diferență între a recunoaște complexitatea unei istorii și a folosi această complexitate pentru a dilua responsabilitatea.
Nu toți au avut aceeași putere de decizie. Nu toți au administrat aceleași resurse. Nu toți au avut aceleași obligații și nu toate deciziile au produs aceleași consecințe.
A spune că fiecare a avut partea sa de vină poate fi începutul unei analize oneste. Dar poate fi și sfârșitul ei.
Pentru că, odată distribuită tuturor, vina începe să-și piardă contururile. Devine o caracteristică a epocii, a împrejurărilor, a sistemului. Așa erau vremurile. Așa funcționa fotbalul. Toți au greșit.
Și, în cele din urmă, nimeni nu mai trebuie să răspundă pentru nimic în mod special.
Am întâlnit mecanismul acesta și în alte domenii. În economie, în politică, în felul în care societățile își explică retrospectiv propriile eșecuri.
Responsabilitățile individuale sunt absorbite într-o responsabilitate colectivă atât de largă încât devine imposibil de atribuit cuiva.
Nu mai avem decizii și consecințe. Avem o epocă.
Iar epocile, după cum știm, nu pot fi trase la răspundere.
Cine va povesti istoria Universității Craiova?
Observ, în această perioadă, și un interes pentru conflictul craiovean din partea presei străine.
Nu mă surprinde existența interesului în sine. Povestea are toate ingredientele unui reportaj captivant: un club istoric, două echipe, două galerii, patroni, instituții, procese și o identitate revendicată de tabere adverse.
Dar mă întreb cât din această istorie poate fi înțeles de cineva care o descoperă acum și, mai ales, prin intermediul cui ajunge să o înțeleagă.
Nu m-ar mira să apară interpretări în care Universitatea Craiova este prezentată drept victima unei confruntări între instituții, proprietari și interese politice, iar reconcilierea devine posibilă prin recunoașterea reciprocă a meritelor și revendicărilor.
O poveste frumoasă, în care fiecare primește ceva.
Numai că adevărul unei istorii nu se stabilește prin satisfacția pe care concluzia ei o produce celor implicați.
O relatare poate fi construită exclusiv din fapte reale și poate deveni totuși înșelătoare prin ceea ce omite.
Poți cita corect o hotărâre judecătorească și poți ajunge la o concluzie istorică nejustificată. Poți identifica responsabilități multiple și poți sugera, fără să demonstrezi, că ele sunt echivalente. Poți documenta dreptul cuiva asupra unui patrimoniu și poți lăsa impresia că ai demonstrat, în același timp, îndreptățirea tuturor deciziilor sale.
Este motivul pentru care am încercat mereu să separ ceea ce spun documentele de ceea ce suntem tentați să înțelegem din ele.
Și este motivul pentru care nu mi-aș dori ca investigațiile mele despre Universitatea Craiova să devină, printr-o reinterpretare convenabilă, argumente în favoarea vreunuia dintre protagoniști.
Am încercat să înțeleg ce s-a întâmplat. Nu să justific retrospectiv ceea ce s-a întâmplat.
Ultima fărâmă de mândrie
Poate că mă înșel.
Poate că nu asistăm la o nouă etapă a conflictului, ci doar la oboseala firească a unor oameni care au trăit prea mult timp în interiorul lui.
Poate că nu există nicio negociere și nicio strategie de recuperare a reputației.
Dar cred că merită să ne întrebăm ce se întâmplă atunci când un conflict încetează să mai fie despre ceea ce poate fi obținut în prezent și începe să fie despre ceea ce va rămâne consemnat în trecut.
Pentru că oamenii nu luptă doar pentru ceea ce au sau pentru ceea ce își doresc să obțină. Luptă și pentru semnificația propriei existențe, pentru felul în care vor fi amintiți, pentru diferența dintre ceea ce au intenționat să facă și ceea ce au reușit, în cele din urmă, să facă.
Uneori, această diferență devine atât de mare încât singura posibilitate de a o reduce pare să fie reinterpretarea trecutului.
Nu mai poți schimba rezultatul, dar poți încerca să schimbi povestea.
Iar dacă povestea este acceptată de suficient de mulți oameni, poate că, într-un anumit sens, ai reușit să câștigi ceva, chiar dacă ai pierdut aproape tot ceea ce îți propuseseși inițial.
Poate că aceasta este ultima miză a lui Adrian Mititelu. Nu să recupereze Universitatea Craiova, ci să-și recupereze propriul loc în istoria ei. Nu să rămână omul care a salvat clubul, ci omul care i-a apărat identitatea.
Un rol mai mic, dar pozitiv. Și, poate, suficient.
Iar pentru unii dintre suporterii săi, miza ar putea fi chiar mai personală. Nu să demonstreze că au ales echipa care avea să câștige, ci că anii petrecuți apărând-o au avut un sens.
Nu cred că acești oameni trebuie ironizați pentru suferința lor. Mulți au rămas atașați unei echipe în împrejurări în care le-ar fi fost mult mai simplu să renunțe. Fidelitatea lor este reală, indiferent cum va fi tranșată disputa asupra identității.
Dar fidelitatea față de un club nu ar trebui să presupună și obligația de a justifica toate deciziile celui care l-a condus. După cum recunoașterea unor nedreptăți suferite de un club nu ar trebui să ducă automat la absolvirea de responsabilitate a patronului său.
Poți să fi iubit sincer o echipă și să fi greșit în privința celui care pretindea că o reprezintă. Poți să fi avut dreptate în anumite privințe și să te fi înșelat în altele. Poți să fi apărat o identitate autentică fără ca toate mijloacele folosite în numele ei să fi fost justificate.
Acceptarea acestor posibilități nu anulează anii de fidelitate. Nu îi transformă automat în ani pierduți.
Poate că, dimpotrivă, le redă adevărata semnificație.
Pentru că există o diferență între a rămâne fidel unei echipe și a rămâne prizonierul unei alegeri.
Iar uneori, cel mai greu lucru nu este să recunoști că echipa ta a pierdut.
Este să accepți că ai putea să te fi înșelat fără ca asta să însemne că întreaga ta poveste a fost o greșeală.
Poate că adevărata eliberare a suporterilor FCU Craiova nu va veni odată cu o hotărâre judecătorească sau cu recunoașterea unei identități istorice. Ci în momentul în care vor putea separa ceea ce au iubit de omul căruia i-au încredințat acea iubire.
Trebuie să te autentifici pentru a publica un comentariu.